Zice-se că în vremuri imemoriale, pe când se îmbrăcau oamenii cu nouăjnouă de oca de fier, iar femeile le agățau diferite cârpe colorate de antebrațe, când poporul făcea baie o dată pe an (și atunci din cauză că a venit ploaia în câmp deschis), iar experiența se calcula în capete tăiate, niște indivizi care probabil n-aveau ce face între două cruciade* au venit cu un concept cel puțin interesant legate de “onoare” ca și principiu.
Cică – și aici mă așez mai bine pe scaun, pun un picior peste celălalt, mă hlizesc la Humphrey Bogart care mă privește sec de pe carcasa unui DVD – principiul ăsta susține că-ți pierzi onoarea în momentul în care ai fost jignit, cu fapta sau cu vorba. Remediul e simplu: ori întorci jignirea și mai adaugi ceva de la tine, ori îți speli blazonul și obrazul în sânge. Al tău sau al neprietenului.
Trecem cu vederea peste barbarism, pentru că nu mai e chiar atât de ușor să ieși cu leuca la drumul mare spre a-ți restabili onoarea, cel puțin nu în zonele urbane. Rămâne jignirea, returnată cu reverul.
În ziua în care am dat de preceptul asta cavaleresc am avut o cădere… nu de calciu, ci de respect. Dacă-mi imaginez un cadran ca la autoturisme, cu nivelul respectului de sine în loc de cel de motorină, apoi în ziua respectivă indicatorul arăta pe undeva pe la “empty, bă, n-auzi?“. De ce, s-ar întreba cineva? Păi simplu: mi-au trecut prin fața ochilor o căruță de dăți în care am acceptat jigniri și-am întors obrazul şi am râs laolaltă cu cei ce le proferaseră. Că așa-s eu, inimă largă și băiat de comitet. Și c-o doză mare de autoironie, zic.
Citind chestia cu onoarea, mi-am dat seama că ar fi trebuit să nu tac, cel puțin. Să am și eu o reacție. Să porcăi, la rândul meu. Să pun în aplicare – la scara potrivită, dar și adaptată – celebra replică** din “Incoruptibilii“: el mă face “fraer“, eu îl înjur de mamă. N-am făcut asta, iar acum sunt lipsit totalmente de onoare. The pain, the horror…
Dar stai, frate, un pic. Într-adevăr, nu e rău să nu lași nimic de la tine. Inflexibilitatea e o armă, dar nu merge întotdeauna. Că ce-i inflexibil e și ușor de rupt. Nu dau exemple, că nu e locul potrivit. Nu, asta cu răspunsul dat cu-aceeași măsură, o lege a Talionului aplicată pe înjurături și jigniri, nu e calea, nici nu duce la vreun adevăr. Cel mai bine: taci din gură.
Dar nu gândind “las` că vă arat eu vouă…“. Așa se nasc micii monstruleţi frustrați de mai târziu, de la gânduri ca cel de mai sus. Nu, dom`le. Pur și simplu taci și vezi-ți de-ale tale. Sunt două vorbe românești neaoșe care, luate împreună, prind valoare de sistem filozofic: “Leneșul moare de alergătură, prostul de grija altuia” + “Câinii latră, ursul merge“.
Și dacă nu-mi credeți dragele mele vorbe populare la care apelez mai tot timpul, credeți-l pe Schopenhauer. Nu, mă, nu şoferu` ăla de Formula 1. Nu, nici compozitoru`. Un nemţălău pesimist, dar simpatic. Ce-a zis omul? A zis așa: “onoarea nu poate fi lezată prin ceea ce ni se întâmplă, ci doar prin ceea ce facem noi înșine; căci omului i se poate întâmpla orice.” Carevasăzică, nu lua aminte la micile mârlănii ale celor din jur. O să ai parte toată viața de ele. Ai grijă numai să nu-ți dai ție însuți motive să te porcăi singur. Și asta-i tot. Ura.
—————–
* Cruciadele astea, mare invenție. Cum pe-atunci nu puteai motiva că ai de făcut ore suplimentare la serviciu, meciurile de fotbal nu se inventaseră, iar berea se servea fiartă și cu bucăți de brânză în ea, singura cale de-a scăpa de clonțul nevestii – de cele mai multe ori luată-n bătătură din interes, pentru binele conacului – era să-ți iei tălpășița și să te cari în Ţara Sfântă.
** “You wanna get Capone? Here`s how you get him. He pulls a knife, you pull a gun. He sends one of yours to the hospital, you send one of his to the morgue.”
Photo by Jaime Spaniol on Unsplash
