E ora 6 dimineaţa în Bucureşti, o dimineaţă rece şi alburie, în ciuda întunericului. E iunie şi e ceaţă afară, iar eu stau în faţa unui chioşc de la piaţa Crângaşi, să-mi cumpăr ţigări. Sunt chior de somn şi deloc încântat: e coadă… au început pieţarii să-şi deschidă tarabele şi nu pot să facă asta fără o cafea de la tonomat.
Mai aveam un om în faţa mea când… pe lângă mine trece un moşuleţ capsat bine. Efluviile de alcool se răsfrâng din el mai ceva ca aromele dintr-o parfumerie franţuzească. Poartă mască sub nas şi pare că vorbeşte singur, lălăit. Ţine în mână vreo zece lei în bancnote de un leu, una mai cocoloşită ca cealaltă. Se clatină serios pe picioarele oleacă mai crăcănate, dar asta nu-l împiedică să se bage în faţă, înghesuindu-se între muşteriul din faţa mea şi o ladă de îngheţată (în noiembrie?!) proptită de chioşc.
– Vreau şi eu o ber-
Vânzătoarea, o cucoană cu permanent, ochelari şi machiată ca pentru o seară la Ateneu, a scos un deget gigantic pe ferestruică şi l-a admonestat pe moşuleţ. Părinteşte.
– Pe dumneata nu te mai servesc. Eşti obraznic.
– Poftim?!
Bătrânul s-a întors spre noi, ca şi când ar fi vrut să ne ia de martori la nedreptatea care i se făcea. Recunosc, n-am văzut în viaţa mea atâta consternare şi uimire pe faţa cuiva. Dacă s-ar fi deschis cerurile şi-n locul femeii ar fi apărut Iisus însoţit de arhangheli, omul ăla n-ar fi arătat mai surprins.
– Io?! Io-s obraznic?! Pff…
Atât a zis. A oftat din rărunchi, s-a întors pe călcâie şi a plecat, clătinându-se, spre celălalt chioşc, aflat la câteva zeci de metri mai încolo.
Unii oameni îşi păstrează inocenţa chiar şi-n cele mai grele momente ale vieţii.
