Căutându-l pe Costică

Acum cinci minute m-a sunat o femeie să mă întrebe de Costică. Fireşte, nu am ştiut ce să-i spun, pentru că sunt şi fac multe lucruri, dar “Costică” nu e printre ele. Iar ea n-a ştiut să explice…

Ea (năvalnic – după voce, 45 de ani pe puţin/corpolentă/permanent(ă)): ”Alo, Costică!?”
Eu (mut, cu umerii-n aer): ”?!”
Ea (contrariată): ”Costică?!”
Eu (lămurit): ”Nu e Costică, doamnă…”
Ea (enervată!?): ”Da’ unde e Costică?”
Eu (sastisit): ”Cucoană, nu e Costică, e greşeală.’‘
Ea (oripilată): ”Greşeală?!?”

Şi a închis. Ce-o fi fost în sufletul ei, biata femeie… N-am mai avut parte de telefoane-greşeală de pe vremea fixului cu disc de la casa părintească. Mai ales în epoca mobilului, să greşească cineva numărul de telefon mi se pare un mit urban, o poveste coborîtă din evul mediu al comunicării. Cum ar fi să găseşti o epidemie de ciumă în mijlocul Ferentariului? Mă rog, ferească sfântu’, nu vreau să cobesc. Zic şi eu aşa, ca un paregzanpl.

Madama care m-a sunat la ora asta infectă (8.30 dimineaţa!) a avut soartă. Putea să nimerească într-o dimineaţă în care, proaspăt întors de la lucru, să dorm buştean. Atunci nu aş mai fi fost aşa calm şi a doua oară cînd ar fi greşit numărul probabil aş fi trimis-o prin Bărăgan, după deşeuri de piele, cu tot cu Costică, Mitică, Georgică şi restul găştii. Pentru că da, a sunat şi a doua oară.

Fiind în toane bune, n-am înjurat. Doar i-am închis în nas, încă de la primul ”Costică?!”. Să se înveţe minte…