Îmi plac Bucureştii. Îmi place Capitala.
Mă simt bine aici. M-am integrat bine, nu mă pierd pe străzi, iau extrem de rar metroul în direcţia greşită, ştiu zonele pe care e indicat să le ocolesc şi în celelalte ajung oricum prea rar ca să le observ lipsurile. Apropo de metrou, merg mult cu el. Şi aplic aceeaşi strategie ca mai toată lumea: m-am urcat, am scos mobilul din buzunar, am deschis aplicaţia de Facebook, am ieşit din viaţă. E ca în Matrix, numai că de data asta mă deconectez de la REALITATE.
Îmi găsesc locul în Bucureşti. Am câţiva amici pe la muncă – nu mulţi, că altfel aş începe să-i dispreţuiesc la un moment dat, involuntar -, am câţiva prieteni cu care mă văd suficient de rar cât să nu mă satur de ei, am locuri preferate unde nu mă duc niciodată de teamă că o să le iau luciul, patina, spoiala aurie.
Ştii cum e? Dacă mă întreabă careva de prin provincie… “Auzi, bre, ce e de văzut în Bucureşti?” am ce-i spune. Ştiu muzee, ştiu grădini, ştiu cîrciumi, ştiu străzi şi străduţe unde încă mai pluteşte în aer un strop din Bucureştii interbelici sau, de ce nu, cei nomenclaturişti. Şi nu doar datorită (din cauza?) arhitecturii, aici e vorba de at-mos-fe-ră. De oamenii care se fâţâie pe străzi.
Dar până la oameni, ai ce vedea, dacă e să o dăm pe-aia dreaptă. Trebuie doar să cauţi. Să cauţi şi să te urneşti de-acasă. Să-ţi iei picioarele la spinare fără un ţel anume. Sau cu ţelul de-a căsca gura, dacă vrei neapărat. Da, ştiu foarte bine lucrurile astea, numai că eu nu caut, eu nu mă urnesc, eu doar ştiu. E perfect aşa: ştiu unde e inocenţa oraşului ăstuia, dar nu o caut niciodată. Nu vreau să o distrug, privind-o prea îndeaproape.
În 2006, când am ajuns în Capitală cu gând să fac o mare brânză aici, călcam atent să nu mă sparg pe străzile din Bucureşti. La metrou (iarăşi punct de referinţă) mă gândeam de două ori înainte să pun un picior pe scara rulantă. Aruncam priviri suspicioase către oamenii din jur, mă aşteptam să fiu oprit de indivizi dubioşi la fiecare zece metri. Oprit şi lăsat fără ţigări, fără bani, fără dinţi în gură. Bine, s-a întâmplat şi asta la un moment dat, dar nu a fost “la fiecare zece metri“.
Am locuit patru ani pe o străduţă din Balta Albă. Când mă duceam acasă, în vizită la “ai mei“, povesteam cu poftă cum stau eu chiar în buricul unui album semnat BUG Mafia. “Vere, Balta Albă. Între Pheanthelimoun şi Sălăjeaaaan! Câmp de bătălie!” De unde dracu. Aveam atâta verdeaţă în jur încât mai că mi se făcuse dor de blocurile gri din Oltenia natală. La 1 noaptea găseai pe stradă numai oameni cu câini scoşi la uşurare.
“Să trăiţi…”
“‘ai noroc.”
“Vrea?…”
“Nu prea, l-am scos că-i mirosea a căţea.”
“Haha.”
Asta e imaginea idilică a Bucureştilor. Istorii eroice străvechi şi actualităţi plictisitoare, “triste” cum ar zice un amic. Pentru că oraşul ăsta e format din mai multe straturi. Nu sociale. Straturi de oameni, aşa cum unele oraşe sunt formate din mai multe straturi arheologice. Acolo ai urme preistorice, apoi ruine antice, apoi un zid medieval. Aici, în Bucureşti, ai oameni.
Şi mai sunt problemele alea pe care nu vrea nimeni să le bage în seamă, că le strică feng shui-ul. Traficul? Prost să fii să nu mergi cu maşina la lucru, deşi eşti conştient că o să stai în cutia aia de conserve cu număr de Bulgaria cu cel puţin o jumătate de oră în plus decât dacă ai fi luat metroul. Sau RATB-ul.
Ai luat metroul? Ai prins RATB-ul, călcându-te cu alţii pe bombeuri? Trebuie să miroşi mii de efluvii fragrante, parfumuri şi arome naturale umane, să-ţi freci coatele şi să stai canonit ca un mucenic pe cruce într-un hotdog uman în care chifla e trenuleţul Metrorex, iar umplutura e jumătate de oraş care, întâmplător, merge la aceeaşi oră în aceeaşi direcţie ca şi tine.
Ketchup-ul e, evident, transpiraţia. Iar muştarul este, bineînţeles, respiraţia celor din jurul tău. Sau poate ai noroc de cineva care a mâncat usturoi dimineaţă. Nu ai de ce te teme, usturoiul este un panaceu.
Într-un final, la capătul unei zile “full” (că toţi am avut zile “full“), ajungi acasă, îţi tragi sufletul şi ştii că oraşul ăsta e o mizerie. Că în el sunt atâţia oameni care îşi ţin capul pe umeri ca să nu le plouă în gât, că bucureştenii autentici stau ca Morlocii, ascunşi prin locşoare unde nu-i vede nimeni şi apar doar după ploaie sau când trebuie să plătească sau să ia pensia de la poştă – sau şi mai rău, când trebuie să aglomereze RATB-ul în drum spre cimitire, ca să-şi plângă morţii.
Ştii că sunt prea puţine locuri unde te simţi bine, iar efortul nu merită şi în celelalte te duci din cauza mişcării centrifugale a grupului din care faci parte: “hai să ieşim să ne distrăm, altfel o să ne adunăm în noi înşine până când nu va mai rămânea nimic.”
Are şi defularea rolul ei de stabilizare a psihicului, colectiv sau individual. Dar nu o să auzi – poate doar foarte rar, şi atunci prima reacţie e să te panichezi, “cine plm e psihopatul ăsta şi când am ajuns prieten cu el?!” – pe cineva zicând “hai să mergem la un muzeu, mai învăţăm şi noi ceva“. Muzeele – şi alte stabilimente culturale – există, sunt bine-mersi.
Bucureştenii, şi cei de voie, şi cei de nevoie, le păstrează o amintire plăcută din copilărie, când au fost forţaţi să meargă la ele cu şcoala, şi în rest le ţin pe post de tranşee de ultim resort. “Ştiu eu nişte locuri mişto, dar hai să bem o bere în Centrul Vechi“.
Capitala este, totuşi, un loc de pierzanie. Şi nu mă refer, de data asta, la sălile de jocuri de noroc. Te pierzi de rădăcini, te pierzi de accent, te pierzi de prietenii din tinereţe. Cu cei cu care ai păstrat legătura ai aceleaşi glume de “insider” şi dezbaterile se rezumă la “mai ştii ce am făcut atunci cu tipa aia?” sau la “mai ţii minte beţia aia?“.
Partea proastă (sau bună?) e că sub tot pologul ăsta de mici probleme există încă o lume care trăieşte, în ciuda ta. Drogaţi, prostituate, băieţi traşi la sală, puştani înrăiţi şi oameni în toată firea care privesc întunericul în ochi, combinatori care învârt combinaţii cu adidaşi “originali” şi haine şi mâncare şi viaţă.
Astea sunt rămăşiţele Bucureştilor întunecaţi, cei de dincolo de suprafaţa unde ne zbatem cu toţii pentru un salariu, pentru o casă mai bună, pentru o maşină mai bună, pentru prieteni mai buni. Dincolo de ele e un alt Bucureşti, un oraş care nu e bun pentru oricine, doar pentru cei care au crescut din el, sugînd lapte de bitum la pieptul străzilor strâmbe şi încălţate cu tramvaie, mărginite de chioşcuri şi buticuri şi de locuri unde oameni pe care nu-i găseşti în ştiri au trecut prin tragedii.
Ăştia-s Bucureştii, asta e Capitala, şi e bine să o vedem în toată splendoarea.
( Photo by George Hoza on Unsplash )
