Zicea Lucian Blaga în poezia “Sufletul Satului” că veşnicia s-a născut la sat. Vorba asta a ieşit de multă vreme din patrimoniul liric şi a intrat în cel de zi cu zi, a fost parafrazată şi răstălmăcită în fel şi chip, a ajuns chiar să însemne, pentru unii, un soi de jignire mascată a ruralului, că se mai trezeşte cîte o minte luminată să tragă concluzii criptice de soiul “ce, s-au bătut localnicii din satul Cutăreşti cu furcile? Ce să le ceri, veşnicia s-a născut la sat…” Un fel de-a spune că n-ai ce să le ceri, aşa sunt ei, inocenţi dar săraci cu duhul.
Bunica mea Floarea a murit pe 15 iunie, într-un spital dintr-un orășel oltenesc. Avea 79 de ani şi, cînd au dus-o la oraş zicea că nu se simte prea bine, dar să nu o ţină mult în spital. Că trebuie să se întoarcă înapoi în bătătura ei. Cînd s-a întors în cătunul ei pe jumătate părăsit din nordul judeţului, a făcut-o fără suflare. Suflare aveam noi, nepoţii, cînd am călcat acolo pentru prima dată în ultimii 15 ani şi mai bine… aveam suflarea tăiată.
