Zicea Lucian Blaga în poezia “Sufletul Satului” că veşnicia s-a născut la sat. Vorba asta a ieşit de multă vreme din patrimoniul liric şi a intrat în cel de zi cu zi, a fost parafrazată şi răstălmăcită în fel şi chip, a ajuns chiar să însemne, pentru unii, un soi de jignire mascată a ruralului, că se mai trezeşte cîte o minte luminată să tragă concluzii criptice de soiul “ce, s-au bătut localnicii din satul Cutăreşti cu furcile? Ce să le ceri, veşnicia s-a născut la sat…” Un fel de-a spune că n-ai ce să le ceri, aşa sunt ei, inocenţi dar săraci cu duhul.
Bunica mea Floarea a murit pe 15 iunie, într-un spital dintr-un orășel oltenesc. Avea 79 de ani şi, cînd au dus-o la oraş zicea că nu se simte prea bine, dar să nu o ţină mult în spital. Că trebuie să se întoarcă înapoi în bătătura ei. Cînd s-a întors în cătunul ei pe jumătate părăsit din nordul judeţului, a făcut-o fără suflare. Suflare aveam noi, nepoţii, cînd am călcat acolo pentru prima dată în ultimii 15 ani şi mai bine… aveam suflarea tăiată.
E greu să-ţi stăpîneşti emoţia cînd calci, după atîţia ani, prin curtea prin care alergai după găini pe vremea cînd te încălţai cu fesul. Şi stai şi te uiţi şi ţi se pune-un nod în gît şi ţi se par toate mici, şi curtea, şi casa, şi acareturile, şi te năpădesc amintirile şi nu ştii dacă să te bucuri că vin peste tine sau să te întristezi că le-ai uitat. Dar asta cu amintirile e o altă poveste pe care o s-o reiau la vremea potrivită.
Cimitirul este undeva la marginea satului. Te rupi de drumul principal, intri pe una din cele două uliţe care fac cruce cu şoseaua (“Unde te duci, maică? Pe Linie, mamaie”) şi mergi pînă la capăt, treci pe lîngă case, apoi pe lîngă terenuri agricole, apoi printr-o pădure şi, cocoţat pe un deal, e cimitirul. E mic, are o biserică şi mai mică. Deasupra porţii de intrare e o clopotniţă măruntă, închisă cu sîrmă ghimpată. Stă într-o rînă şi lemnul e mai vechi decît multe morminte, dar are sistem de alarmă (“E, de ce! A furat clopotu’ acu cîteva luni fir-ai ai dracului, Doamne iartă-mă”, zice o bătrână supărată pe lumea rea).
Morminte sunt puţine, că şi satul e mic. Cei care se duc (şi se duc tot mai puţini, că nu mai sunt bătrîni) sunt puşi peste cei care s-au dus mai demult, de ai impresia că poate dealul ăla se ridică de la sine, pe oasele celor morţi. Sunt morminte simple, cu cîte-o cruce de lemn şi margini trasate cu pietre vopsite-n alb, dar şi morminte mai făţoase, acoperite cu plăci de ciment şi cruci de marmură. Iar dacă te plimbi printre ele apuci să vezi, ici-colo, crîmpeie din vieţi de oameni care au fost şi s-au dus, nu fără să lase în urma lor aşa, un strop din ce-au fost.
Da, veşnicia s-a născut la sat. La fel şi vorb-aia bătrînească ce spune că socoteala de-acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cea de la tîrg.
Plimbîndu-mă printre morminte, am văzut o cruce de marmură deasupra unui mormînt “de familie”. Două nume, doi soţi erau trecuţi pe cruce: împreună în viaţă, împreună în moarte… cu menţiunea că unul era încă viu. Aşa se face în satul bunicilor mei: îţi cumperi coşciugul cînd eşti în putere, să ştii că-l ai acolo, gata pregătit. Pînă atunci îi găseşti tu o întrebuinţare, ţii porumbul în el. Iar cînd pui o cruce, îi treci pe amîndoi şi laşi loc la data decesului pentru cel care a rămas în urmă.
Ce te faci însă cînd socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la tîrg? Rămîi cu veşnicia…